renovări

și azi aș dori să-mi arunc afară
și pantofii și hainele
și fondul de ten
și ochii și fața
și mâna mea dreaptă
că nu mai știu s-o folosesc!
și nu-s nici nervoasă
nici antipatică nu mă găsesc
și
oameni buni, v-am zis să v-aruncați ce-i rău
dar
înțelegi odată că eu, la parter locuiesc
și nu-mi mai pot deschide geamul
la câte lucruri ați aruncat din voi
și nici soarele nu-l mai văd
nici luna n-o mai știu cum arată
și aer nu mai e la mine în apartament

egoiștii de voi-
omorâți toată planeta
să trăiți voi bine
la etajul doi.

adunate

<<Pentru a dobandi o inima care sa nu mai poata fi zdrobita, urmati instructiunile: lasati-o sa sufere la temperatura camerei, ingaduiti sa fie calcata in picioare, dupa care, puneti-o la cuptor si dati focul la maximum. Lasati-o acolo si mergeti in liniste la somn; pompierul e intotdeauna pregatit sa-si faca treaba.>>

1. 

azi am o luminita in mine, pe care vreau s-o aprind,

dar tot se stinge.

ajuta-ma s-o adapostesc sub un norisor de paie,

poate-i dau foc,

cu sperante cu tot

si cu vise.

de cate ori ti-am spus ca-mi place frumosul

asa urat cum e el

si tolerez sentimentele

asa puternice cum sunt ele

si nu mai dor

iar asta ma face sa ma simt o eroina.

esti plin de tine, esti plin de noi

  

si daca crezi ca nu mai ai loc,

primeste-ma macar pe veranda

sa stau in intuneric

ca sa vad ce faci in lumina din casa.

de asta imi place afara

afara din tine.

acum as vrea ca noaptea sa tina

24 din 24

daca asa arata dragostea, fie.

 

2.  

definitie

azi am multi oameni in mine,

unul mai rau ca celalat

si altii mai buni, dar nu prea buni,

ca-s si ei tot

oameni.

acum ma dor oamenii

mai tare ca altadata

uneori ma dor de tristete,

alteori de bucurie-

de asta oamenii sunt greu de citit,

greu de inteles,

si cateodata is asa de multi,

ca nu mai stiu care din ei

e om si care neom.

de asta copacul e copac

si omul e om,

ca omul tot copac e

cand se naste din om,

traieste din om,

naste oameni

si tot neom moare.

n-ati inteles, e bine sa fie asa

ca altfel nici nu se poate

ideea e alta, sa fim oameni

dar oameni de-adevaratelea

si sa-ncepem cu dorinta si promisiunea

hai sa fim oameni, ca sa fim frumosi

ca doar asta ne trebuie si acum

marcam, semnam si copiem!

is atatia oameni in mine, Doamne..

3.  

meteo

si iar ploua cu galeata si nu,

nu va fi inundatie

nici in poala ta, nici in a mea

nici in ghiveciul de aducere aminte.

azi strangem apa doar de om.

prognoza pe maine si poimaine

se anunta caniculara,

si iar frig si iar ceata si numai nu mai ploua

dar ploua acum,

ploua ploua,

dar cu apa.

de asta ne-am uscat toti

ne ploua pe gura, pe urechi, pe unghii, pe nari

numai ochii ii tinem strans inchisi.

oamenii sunt apa,

oamenii beau apa,

oamenii dau apa,

oamenii ploua

si ploua si ploua

si ne ardem toti de la stropii astia

gata cu umbrelele,

gata cu roua,

gata cu copiii care cresc mari

hai sa tipam dupa ploaie:

vrem sa ploua cu oameni!

                                                                             

ce bine ca ploua

ce bine ca oamenii ploua

si ploaia ploua cu oameni.

de ce radeti? va ploua?

asa e, rad si eu,

iar ploua

iesiti afara cu lighene, cu borcane

cu butoaie si bidoane

cu tot ce aveti in pivnita din voi

ca nu se stie cand mai

Ploua.

4.  

-pentru cand nu stim sa explicam-

voiam candva sa am o casa

voiam atunci, cu ochi de minte

si azi mai vreau

ca altadata

sa rup copiii rai din mine.

plangeam ca o camil-uscata

vedeam si florile din mine

fugeau ca zorile de ceata

dar tu atunci

veneai spre mine.

voiam sa fug ca o racheta

sa prind o galaxie-ntreaga

de te gaseam eu printr-o mie

te luam acasa

dar cerul azi e comedie.

am strans apoi un brat de clipe

ca amintirile lemnoase

si le-am varat intr-o cutie

iar tu, ca mine

voiai sa-mi scrii o poezie.

dar cum sa scrii aici si-acuma

cand toata lumea-i bucuroasa

ca are ce pune pe masa?

si unu, doi

buchetul meu de oameni e balshoi.

si-acuma uite fericirea

ca n-are aripi, n-are visuri

dar vrea si ea ca amintirea

sa fie vesnic imprimata

in fiinta asta fara locuri.

prostuta fericire!

5. 

Pt toti adultii

pe vremea mea,

nu erau oameni agatati prin copaci

nici butoaiele de muraturi nu erau pline cu smoala

nici fructele nu faceau mucegai in magazii

nici macar florile nu se ofileau in florarii

(ne oprim aici cu exageratul)

pe vremea cand eram mica,

baietii imi pareau draguti

iar fetele norocoase

la fel cum imi parea frumos

sa construiesc case, sa sterg papusi la fund.

pe vremea aia,

nu stiam ca oamenii mint de rup

ca mos craciun nu exista

si ca a creste mare nu te face si matur

habar n-aveam de pruncii facuti din flori!

(auzisem doar de povestea cu degetica)

in zilele de azi,

spun ca eram prostuta -

adio acadele, adio oameni vii

semnez cu dor in palme,

Gli Glitzz s-acei copii

Poveste de trezit bărbaţii (de dragoste, dar nu pentru îndrăgostiţi)

<<Îndrăgostiţii nu-şi vor scrie niciodată povestea; romanele de dragoste le scriu cei care n-au curajul să iubească.>>

Partea I 

Astăzi am pus capăt unei frici de mult timp răpuse şi în următoarele cuvinte voi explica şi de ce. Am spus cândva că eu scriu doar când sufăr şi iată-mă că scriu..deci sufăr?!

Nu-mi plac descrierile acelea prea lungi în care trebuie să-ncep povestea –“cum ne-am cunoscut”- că de altfel, nici nu ne-am cunoscut. Aşadar, voi trece direct la subiect. Şi la urma urmei, nici nu-mi place să destăinui tuturor chiar toate secretele mele; sau cel puţin, voi încerca să fiu subtilă.

……………………………………………………………………………………

Doi străini s-au întâlnit fără să se cunoască prea mult, nu ştiu dacă s-au iubit şi nici nu voi spune încă dacă s-au despărţit sau nu.

……………………………………………………………………………………

Mă simţiam înecată într-o vervă de sentimente inocente ce val după val îmi evidenţiau teama ce mă dezlega dinăuntru. M-am temut atunci şi mă temeam şi mă tem şi acum să-mi găsesc o barcă sau măcar un colac de salvare ca să pot scăpa din râul acela de dorinţe. Cine gândea vreodată că iubirea stă doar în gânduri şi aş minţi să nu recunosc că sunt chiar eu victima. Chipurile, gândul e introducerea sentimentului şi abia acesta duce la fapte. Cine-ar fi crezut că voi fi atât de turbată de……..dragoste?!! De fapt, cine-a zis că e vorba de dragoste? Nu, nu, cu siguranţă nu! Şi totuşi nu înţeleg de ce încăpăţânarea asta grosolană mă zdrobea atât de mult (bineînţeles, mă ţineam în continuare puternică, deşi, în realitate nu eram şi sper cu tărie că nu m-a simţit!)

-Oare ne vom mai întâlni..măcar în vis, poate?

Ticălosul! Cum îmi pune o aşa nesuferită întrebare? Clar! Clar nu ştia cât de mult îl doream. Oricum, încerc să intru în jocul lui şi-i răspund imediat:

-Aşadar, vrei să ne trezim acum?

Era isteţ, fără-ndoială! Altminteri nu mi-ar fi zâmbit atât de dulce, şoptindu-mi:

-Nu împărăteaso, mai trândăvim!

Cine-ar fi crezut că voiam să fiu atât de rece cu un om pe care-l sorbeam din cap până-n picioare şi nu mă săturam de nicio clipă în care mă privea fix în ochi!? Deşi aş fi dorit atât de mult să îmi cunoască fiecare tresărire şi emoţie din trupul meu, îl voiam prea mult ca el să ştie asta! Nu eram puternică şi nici dificilă. Mă ridic repede şi-i dau de veste că trebuie sa plec.

-Te grăbeşti undeva anume?

-Nu, dar se întunecă şi aş vrea să ajung acasă înainte de ora nouă.

Îndrăzneşte să îmi ia mâna, însă mă trag brusc, prefăcându-mă că nu îi observasem intenţia.

-Sâmbătă la patru am trenul spre Oradea. Voi fi acolo pentru restul vacanţei. Ai vrea, te rog, să ne mai întâlnim încă o dată până atunci?

Ştiam că va veni clipa când îmi va spune că pleacă şi da, într-adevăr! Deja îi simţiam lipsa, plângeam în sinea mea ca o nenorocită pentru că ştiam c-am să mă desfac în milioane de bucăţi cu dorul meu cu tot şi-l doream şi-l doream ca o nebună în toată fiinţa mea. Păcătoasa de mine! Îmi doream aşa mult să mă pot preda în faţa sentimentelor şi să-l implor să nu plece! Îl iubeam? Nu, nu-i cu putinţă! Abia îl întâlnisem, haida-de! Ce naivă sunt! Deja îmi pun întrebări legate de iubire - tâmpit subiect – că de altfel, n-am mai fi vorbit de “iubire” dacă era într-adevăr…….iubire.

-Da, am să vin, i-am răspuns eu, dar imediat am realizat că am răspuns, ca şi cum inima începea să mă dea de gol (îmi propusesem iniţial să găsesc un pretext prin care să-i spun că nu pot sau, oricum, ceva neadevărat!)

Nu, nu şi nu! Îmi spuneam insistent firii - că ar trebui să fiu mai indiferentă, sau cel puţin să arăt asta. Îndată l-am simţit cum voia să mă îmbrăţişeze, dar probabil a depistat că-i cunosc intenţia, aşa că a renunţat, spunându-mi doar “la revedere” şi a plecat. Splendid exemplar masculin! Îmi plăcea să-l ştiu astfel, deşi mi-aş fi dorit măcar să fiu convinsă că mă vrea. Dar greşesc, a fost genial, fără dar şi poate, altfel nu l-aş fi dorit atât de mult. Altminteri, nu doar bărbaţii sunt înnebuniţi după mister..şi femeile tânjesc după exact acelaşi lucru.

  

În fine, au trecut şi cele patru zile, pline de gânduri pătimaşe şi bocete criminale, în care am purtat un adevărat război cu firea mea. Bineînţeles, în faţa străinului trebuia să mă prezint complet biruitoarea, aşa că n-am stăruit prea mult în faţa oglinzii (în realitate, în toate aceste zile m-am gândit cum ar trebui să mă comport, ce ar trebui să port în ziua aceea, ba mai mult, am folosit şi toate acele variante ajutatoare cu <50-50, întreabă familia şi sună-ţi continuu prietena ta cea mai bună> şi chiar mi-am imaginat tot dialogul pentru vreo şase ore bune, deşi ştiam sigur că întâlnirea noastră nu va dura mai mult de trei sferturi de oră..). A rămas să ne întalnim chiar la gară, la 3:15 şi cum locul nu era la mai mult de cinci minute de casă, n-am refuzat. În final, m-am îmbrăcat destul de simplu, cum bine intenţionam, ca să nu dau în vileag faptul că mă interesa atât de mult.

Mă aştepta de vreo doisprezece minute, dar nu pentru că eu n-aş fi punctuală (ba chiar am ajuns cu zece secunde înainte), ci din cauza nerăbdării lui (sper eu). De îndată ce m-am apropiat de el, l-am văzut trist, deşi îmi zâmbea. Jumătate de oră a trecut ca o clipă doar, deşi pot recunoaşte că n-am discutat decât gratuităţi. Îl simţiam mereu că se gândeşte departe, probabil la mine (şi totuşi eram aproape de el?!), dar nu a încetat niciun moment să mă privească în ochi. Se apropia ora patru şi ne îndreptam spre peron.

-Îmi vei scrie? Întreb tremurând şi din nou, fără să-mi dau seama de ceea ce am spus.

El râde şi apoi îmi sărută palma stângă.

-Aş vrea, dar nici măcar nu îţi ştiu numele! Mai mult, cum aş putea să-ţi aflu adresa?

Zâmbeşte din nou şi îmi sărută şi mâna dreaptă.

-Poate e mai bine să rămână aşa şi dacă va fi să ne reîntâlnim, nu ne va sta nimic în cale. Deşi…..mi-aş dori să fiu convinsă că nu te pierd decât pentru o vară. Şoptesc eu şi brusc îmi doream să ştiu că n-am spus-o cu voce tare. Să mă fi auzit? Nu, nu, cu siguranţă am zis doar în mintea mea.

-Deşi…..nici tu nu crezi în destin. Am dreptate, copile?

-Nu ştiu, am răspuns simplu după ce stăruisem o vreme.

-Mi-e frică. Mi-e frică să nu mă îndrăgostesc de tine, abia după ce voi pleca.

(Mă durea parcă replica lui şi oare de ce?)

-Ai mai iubit vreodată?

-Nu, şi mi-e teamă că se va întâmpla acum când, chiar nu e posibil! Eşti deja departe, prea departe de mine parcă..

Vorbea candid şi asta mă făcea să-mi placă şi mai mult şi parcă explodase în sentimente, dar îi pierise cuvintele. Nu mă mai privea în ochi. Regreta ceva. Poate pentru că mi se destăinuise şi-şi dorea să-mi acopere urechile, pană ca acestea să audă ce a spus.

-Trebuie să ne despărţim, îndată pleacă trenul.

Îi tremura vocea şi nu stiam dacă e teamă sau emoţie. Din nou, n-a îndrăznit să mă îmbrăţişeze; mi-a sărutat doar mâna:

-Rămâi cu bine şi mi-ar plăcea să ne reîntâlnim!

De îndată ce a dat să plece, un fapt de laşitate trupească m-a zdrobit! L-am strâns în braţe. Nu am avut curajul să fac asta cât era în faţa mea, aşa că l-am surprins de la spate cu gestul. Mi-era groază de ce făcusem! Aş fi vrut să dispar sau măcar să ştiu că nu s-a întâmplat asta. Îmi doream nebuneşte să nu-şi întoarcă capul. Şi nu l-a întors. Mi-a prins doar mâinile şi mi le-a strâns într-ale sale. Am stat aşa câteva secunde(poate au fost ore, dar nu-mi pot reaminti absolut nimic). Nu s-a mişcat din loc. M-a lăsat să-mi cufund faţa în spatele lui, fără să-mi ceară să îl privesc în ochi. Poate plângea şi el. Nu puteam vedea chipul celuilalt, doar ne simţiam frica, dorul, slăbiciunea şi….încă ceva ce nu ne lăsa să ne dezlipim unul de altul. Sufeream. Şi ce mai era prea frumos de zis, dacă noi am fi fost cei mai fericiţi oameni de pe continent?

Va urma..

fericirea mea nu rămâne niciodată singură.

 

Testamentul

(pentru oamenii care fug de ploaie)

sunt bogată. m-am  născut foarte bogată.

-lapte, lacrimi, ciocolată; plus un dinte lipsă-

şi iată-mă. sunt mare.

dar nu foarte şi nici măcar prea mare,

încât, vă accept să-mi mai spuneţi - duduiţă.

am un şotron în spatele casei

care nu-l mai folosesc şi după

ploile care-au fost..prefer să nici nu-l mai observ;

pelerina e puţin uzată, însă poate fi de folos încă,

iar cizmele - miros şi acum a cauciuc de bazar

-deci le găsiţi aici ca noi; abia le-am cumpărat.

şi nu mai e nevoie de nimic,

cam atât trebuieşte unui om -ca să nu crească -

Prea Mare

când plouă.

de fapt, eu folosesc doar Umbrela

care mă udă şi când plouă

şi când nu plouă.

astăzi,

tot ce am, vreau să vă dau vouă

pentru că e posibil

ca mâine,

tot  ce sunt, să nu-mi mai aparţină

nici mie.

Dar, nu păstraţi nimic

dacă vă place la fel de mult

să stați în ploaie,

aşa cum îmi place

şi mie.

NOTĂ : șotronul = amintiri/copilărie

              pelerina = prietenii şi familia

              cizmele = gânduri

              Umbrela = fericire

the be-all and end-all

Oamenii fricoşi sunt singuri


mi-e frică să-mi mişc piciorul
dacă voi cădea de pe pământ?
mi-e teamă să zbor
ca nu cumva să rănesc norii,
nu mai vreau să plâng
pentru că s-ar putea
să-mi ia vântul câteva bucăţi
din mine;
mi-aş dori să vorbească inimile
şi nu gurile
căci analfabeţi mai sunt oamenii curajoşi
dependenţi de cuvinte
şi de aerele astea de principesă.
fricoşilor,
nu v-aţi săturat de voi?



am doi ochi ca două clipe


Am început aceste momente
pentru tine,
când ochii tăi nu mai exprimau cuvinte
exact atunci când începusem
să te cunosc;
şi cerul mi s-a deschis
nu ca să-l cuprind cu braţele
ci să-mi repartizez sentimentele
în subcategorii
-de plăcere şi de tristeţe-
adevărul adevărat e că
plângeai frumos şi fără zgomot
pentru reuşitele şi dezastrul tău,
asta pentru că nu ştiai
cât e de bine ascuns
soarele în tine;
doar te-am sfătuit să nu mai crezi
în oamenii
care-şi ţin iubirea picior peste picior
şi care fură timpul
în vreme ce alţii dorm
şi-apoi hibernează în discreţie
exact ca câinii vagabonţi!
în ochii tăi nu mai pot citi nimic
sunt goi şi plini de revoltă
te văd
te simt
şi te aud
cât eşti de supărat
că eşti eul meu.

Şi-acum am terminat aceste gânduri
pentru mine.




prietenii mei sunt pomii


au înflorit primii pomi
exact ca anul trecut,
ca ultima dată
acum e decembrie şi nu e ziua mea
dar totuşi,
atâţia invitaţi stau în poartă
şi-mi sărbătoresc naşterea
exact că atunci când nu eram
ca-n zilele de vară,
când nu trăiam încă.
ei sunt toţi aceia care mă iubesc;
(nu care-mi fac ziua mai bună)
sunt doar prietenii mei
pe care i-am cunoscut
când abia se plantau pomii
iar frunzele, nu cădeau.

zzizu

Remuşcare        

nu mai ştiam nimic de mine

nici acum nu ştiu;

de la tine oare când voi primi

o veste?

mi-am tocit unghiile

în nebunia mea suavă

în incertitudinea evadării lăuntrice,

de teamă şi de bucurie

să nu mă întrebi dacă sunt bine.

îngân bosumflată culmea ridicolului

pentru că m-am săturat

de forfota asta grosolană

în care eu fac ce vreau,

tu faci ce vrei,

amândoi facem ce nu trebuie

Mă simt stupid.

-Asta e, s-a întâmplat.-

(imaginar bineînţeles)

poate că ţie îţi place,

poate că mie îmi place,

ori poate amândurora.

Tratează-mă ca pe un copil

Vorbeşte cu mine ca şi cum

n-aş fi de faţă

Plângi în genunchi de parcă

nu mi-ai greşit niciodată

Urlă ca şi cum ai fi

singur în beciul ăsta

al meu

al tău

sau poate al nimănui.

mă am şi mă mai vreau.

am obosit de răbdare

la bani mărunţi,

pentru doar câteva bucăţi de mine!

*

imbecilă situaţie pentru cei ca noi

oameni care poartă dialog

sau mai bine zis – monologul meu.

ca să ce? ca să nimic.

ca să mă crăcăcesc stupid

acum

în pânza mea de gânduri

că altminteri-

aş fi murit şi pierit

prin vasele capilare a calmului

meu veninos, nu??

mă ascultaţi cu stupoare ironică

cum vorbesc eu

şi totul din mine

(sălbatic om)

ca să râdeti apoi de răcnetul meu,

de ochii umflaţi de cuvinte

şi nările ce-mi dau pe dinafară..

aşteptarea.

Egoiştilor,

netrebnice bănuieli totuşi,

pentru fiinţe ca voi

sigure şi eficace,

ce mă judecaţi greşit

pentru verva mea antipatică!

însă continui să vă beau

toate apele astea potabile

uscate şi dulci,

căci sunt turbat de însetată

de fantasmagoria

caricaturii mele lăuntrice!

 

Elogiul fiinţei mele

m-am ambalat ermetic în eul meu,

când singurătatea începea să nu mai fie proaspătă

când ceasul ticăia a neînţeles putred

iar eternitatea se sprijinea într-un deget de

curaj;

m-am lăsat în voia sorţii,

când te priveam cum te depărtai

când te vedeam cât te ascundeai în tine

si când simţiam că mă minţeai;

(Ai plecat deja? Nu, am plecat eu.)

m-am târât printre şanse de melc

să te demasc în faţa libertăţii

să te ajung cu ochii minţii

să te găsesc printre bucăţile alea de mândrie;

m-am scârbit de bluza galbenă cu buline

pentru că m-am răcorit în dispreţ

pentru că mi-am pierdut o mână de gânduri

pentru câ ţi-am plâns în pumnul cu păpădii

pentru că mi-ai căptuşit-o cu elocvenţă,

ca sa-ţi pot flutura batista de : au revoir

*

Destinul avea dreptate!

Acum, m-am învăţat doar cu bătaia inimii mele.

Controverse

m-am umflat din nou de plâns,

de plâns de toamna, cu apă din mine!

am cedat în faţa lacrimilor,

ca şi cum norii m-au aruncat în genunchi

obligându-mă să mă predau.

am de gând să-mi iau câteva zile libere,

goale ca ochii mei

pline cu puterea mea

Şi nu încercaţi să mă păcăliţi!

(m-am săturat să fiu întrebată:

“unde merg mincinoşii??”)

carnea mov din ochii mei

e rece acum ca focul inimii

sudoarea frunţii

şi are nevoie de atâta SARE!

m-am uscat ca un strop

şi vreau atât de mult să adorm!

(geamul meu e spart; intră frigul)

Mă simt ca o lacustă de mare

şi am impresia că trebuie să mă opresc;

nu ştiu să înot.

Stingeţi lumina de aici,

vreau să mă văd!

şi să mă culc printre cuvinte.

 

Nedrept

Cu tălpile goale şi vinete,

Sărut paşii timpului şi

calc printre cioburi de soare spart.

Mă împiedic de piatra rece

a celulei

şi las amprente în sângele vechi

al minciunii.

Am ajuns aici dintr-un adevăr,

Care s-a spart în gura mea

de un ac pueril al naivitaţii.

Toată joaca, zâmbetul, plânsul

de copil mofturos,

S-au dus într-o clipă pe valea sâmbetei ;

Am ţipat după coaja mea de

ou protector,

Însă liniştea mea s-a evaporat din cana cu ceai

fierbinte şi aromat

într-un nor al adolescenţei pe care..

trebuie să plutesc.

Aştept, aştept şi vreau să fac

riduri în libertate,

Oasele mele moi să se albească,

Să acopere zăpada

de pe creierul meu !

Să pot intoxica modernismul

care face mucegai pe aceşti pereţi

umezi, sufocanţi ai

falsităţii….

De ce mă ţii în puşcărie ??

Mai dă-mi doar o ‘jucărie’ !

s-o ţin, s-o am, să o păstrez

În mine.

Să fie toamna?

Privesc în spatele meu o parte din timp

Şi ating cerul ce se sparge în bucăţi tomnatice

în mine.

Trece o secundă, se pierde un suflet

S-a întrerupt ceasul, dar ploaia continuă.

Clipă după clipă, picătură cu picătură

Şi mă dizolv, împreună cu totul,

în stări limită de supravieţuire.

Îmi ard unghiile inimii, ca să pot pluti

în lava uscată din pământ.

Foşnesc o pătrăţică de ciocolată

Şi fac confetii din testamentul anotimpului,

Apoi desfac sângele şi fragmentez cărbunii

în stropi.

Mă topesc în frunze de viaţă şi mai cer

o ramură de ajutor,

Însă urechea-mi.. a surzit deja de tristeţe.

Cad între cioburi de bucurie, dar mă tai

într-o nouă şansă de îngheţ.

E dulce privirea, dar urâtă simţirea;

de aceea am murit. Te-am întrebat

dacă mai trăieşti ?

.. şi uleiul de toamnă se scurge uşor

printre degetele mele, tremurându-mi picioarele

Goale şi ruginite şi

mă nasc – prin scârţâitul unei viori…. afonice.

Monolog de culoare

Am tresărit dintr-o clipă de acuarelă

Dar era prea târziu să-mi pictez amprenta.

Mi s-a interzis totul, mi s-a pus lacăt pe creier

Însă, mi s-a dat voie să-mi “scârţâi” viaţa.

Ce voi reprezenta în următorul tablou??

Încă nu mi-am pus întrebarea.

Voi desena flori, gândaci, cărămidă sau suflet?

Prostii !!!!

Îmi voi mâzgâli portretul; dar cum??

În puncte, linii, pete sau apă ?

Acetonă !

Nu-mi voi zgâria faţa, ci doar ochii.

M-am săturat să mă privesc printr-o ramă

Sticla s-a spart, culoarea se împrăştie

Când va rămâne pânza goala?

Atunci când voi deveni din Artă- Fiinţă.

sau invers?

Mă voi târî pe coate prin pământ

Voi alerga în gol în “peticul” meu de libertate

Mă voi milogi de toţi să-mi smulgă părul

Voi fi ca nouă şi-mi voi dori să renasc.

Ce folos?

Stau atât de bine pe perete.. încât,

Nu-mi doresc decât să fiu dată jos.

Priveşte-mă

e prima dată când mă vezi,

când mă auzi,

însă a doua oară

când mă simţi.

şi totuşi nu sunt eu.

nu sunt pictură,

nici instrument,

dar sunt o parte din tine.

tu nu mă cunoşti.

stau aici de dimineaţă şi aştept

de ceva vreme să se întunece.

chiar nu mă observi?

am :

început,

sfarşit

şi trăiesc din cuvinte.

mă hrănesc cu indiferenţa

şi beau în fiecare secundă

câte un strop de gelozie

şi nu te urăsc.

nu înţeleg.

de ce eu ştiu totul despre tine

şi tu nimic?

*

Rămâi te rog. E ultima dată

când mă întorc………

Scrisoare pentru camera de alături

Prietene,

Mă răneşte un gând puternic

Şi mă face să tremur

o temperatură scăzută de pierdere.

-de un lucru sunt sigură :

sunt un suflet născut-primul

şi muritor-ultimul-

Noc-noc. Tu cine eşti?

…………………………………

Ei m-au adus aici, între patru urechi de var

( de parcă nu-mi ajungeau cele de carne)

Şi m-am rătăcit printre miile de scame

de pe mochetă.

Faţa mi s-a încolăcit printre fire de minciună,

Zâmbetul mi-a îngheţat; Auzeam ochii

ce strigau în urma mea să rămân.

Nu regretam. Am furat timp şi aplauze,

Pentru că i-am făcut pe toţi să creadă

că eram : actor.

Mi-am jucat rolul şi am plecat.

Acum sunt aici, uite-mă !

Stau pe rugină de om,

Iar mobila, mi-e toată,

aranjată cu sârmă ghimpată.

Sunt şi eu pe undeva prin cameră

Însă, n-am reuşit încă să dau

de mine.

Nu te cunosc; nici măcar nu ştiu

dacă te simţi bine.

Ştiu doar că exişti şi că faci parte

dintr-un –noi-

Ori poate eşti un puf din pernă sau

Vre-un arc din…….saltea.

-mă ajuţi să mă caut?-

Sunt sigură că ai multe poze

şi desene pe perete.

(prea multe cuie baţi zi de zi)

Ha-ha.

Mi-ar plăcea să mă cunoşti

până să ne salutăm,

Şi să-mi scrii

fără să-ţi dau adresa.

Hmm; ce ciudat ar fi să te numeşti

Om.

Numele meu e Fiinţă, vin din trecut

şi trăiesc în prezent;

Vânez de mulţi ani origini umane

şi ating dureri ce nu se simt.

Dacă ai fi fotograf,

ai deveni singurul meu prieten;

ai avea ochiul în plus, pentru lucrurile

 neimportante

Şi ai putea să m-ajuţi să răspund

la întrebarea “cine sunt? “.

Vreau să-ţi zic un secret :

Mie nu îmi plac necunoscuţii, dar

sunt obsedată să-i cunosc.

De aceea, visul meu e sa primesc

scrisori.

Îmi place să scriu, să mă cert, să mă laud

Însă nu aştept răspunsuri ;

mi-e frică de întrebări.

M-am săturat de mail-urile cu fericirea,

Vreau scrisori în care să-mi ceri

răspuns şi atât.

Am compus ceva pentru tine :

(ţi se potriveşte ?)

“Oamenii

Ard

Scrisorile”

(oare am scris destul de citeţ?)

Mă voi opri aici,

Voi închide plicul din viitor

Şi doar voi aştepta să-mi scrii.

Cu o simplă caricatură încremenită,

Fiinţa ta.

P.S: Azi dimineaţă, am găsit sub uşă

Plicul meu şi alături un bilet :

“Ne pare rău, dar în camera de alături

Nu mai locuieşte nimeni de 17 ani” .

Eu cu mine

Dezleagă-mă de vis,

de cer, pământ şi ape şi uscat

Dezleagă-mă de gând,

de chin, uitare şi destin

Dezleagă-mă de om,

de răutate şi iubire

Dezleagă-mă de azi,

de nou sau vechi,

şi lasă-mi moartea mâine.

Dezleagă-mă de mâna mea,

şi leagă-mă pe mine.

Te voi uita, mă voi uita,

Dar totdeauna şi oricând-

voi aminti de mine.

O zi

Aş avea nevoie de puţin timp,

Să desluşesc unele cuvinte

Şi să rup în bucăţi câteva clipe

Din viitorul meu care va fi cândva prezent.

Am nevoie urgentă de un pic de inspiraţie mai întâi,

Să pot aranja unele părţi de cărbune

Din soba dezamăgită care s-a stins.

Dar mai întai de toate,

Explicaţia e singurul lucru.

De care cârja mea bolnavă

are nevoie în viitorul

apropiat..

Simt că am amorţit pe un pat de spital

În care zilnic aştept ziua de mâine.

Gura mi-e umplută cu oxigen expirat,

Îmbibat într-o maşinărie

Pentru oameni handicapaţi.

De ieri o aştept pe mama în patul de operaţie

Însă în fiecare zi îmi zice s-o mai aştept.

Pentru o perioadă m-am gândit să opresc timpul

Însă viitorul meu a rămas întotdeauna

îndepărtat.

Doctorii pomenesc într-una de mâine.

De ce niciodată n-au folosit « azi » ?

Poate că cerul nu le-a permis vreodată

Să spună : astăzi trăiesc !

Gâtul meu e în ghips

Şi speram ca mâine să scap de el,

Dar mi-am blocat privirea în sus şi ceasul

a trecut de multe ori de 24.

Şi nu timpul se opreşte,

Căci eu scad……………

Viaţa mea se opreşte mereu la

ziua de mâine ;

Însă doar azi am trăit toţi,

Mâine, nu a existat niciodată.

Bunica noastră

Iubitule, beciul nostru e plin, plin cu murături,

de la bunica noastră decedată

ce nu ne-a dat ca toţi ceilalţi

Doar un butoi cu apă.

Ne-a oferit lighean cu sare,

să nu uităm de amintiri

să nu fim siguri că dulceaţa

Se face doar cu miere de albini’.

Apoi ne-a-ntins un pumn cu usturoi,

dar n-a-ncăput în palma mea de om,

ţi-am dat şi ţie, ai dat pe jos,

Iar ce-a rămas, mi-am prins

cu-agrafe-n păr.

La nunta noatră mi-a dat doar o eşarfă,

s-o leg, să o dezleg

s-o port sau nu

să-mi fie cald sau frig;

Era de lapte, de lapte-de-măslini.

Ne-a dat şi o scrisoare,

a pus-o-ntr-un borcan;

n-am înţeles-o încă,

dar ştiu că pe borcan a pus apoi capacul

cu filet de heruvim şi m-a-nvăţat -

Să te iubesc – să ne iubim.

Iubitule, plecăm în vacanţă

Spre nord, nordul din noi.

Dor de Dorohoi

~Ninge pe faţa mea,

Din ochii mei,

Nisip mucegăit din gura mea,

Pe-obrazul meu.

Urechea mea sulfă-n mintea mea

Cu miros fierbinte de muşeţel;

Mâinile mi-s pline cu puroi de vanilie

Şi cuprind pământul.

Picioarele mele ; da, ale mele

Gâdilă praful din fântâna rece

Şi-mi înmoaie dinţii putreziţi

Cu otrava zaharisită

Şi mai tresar încă o data şi

iar şi apoi mă ridic în oasele mele

Mă întorc acasă şi adorm.~

Corpul meu omenesc,

clepsidra, cioburile, praful

Se zbat între viaţă şi moarte

pentru un răsărit,

un apus

şi un pas-de la casa părintească !

Dor de mama şi de tata,

de trenul care ţiuia la miezul nopţii

Anunţându-mă că vine sormea-

-de la Iaşi.

Eram atât de sigură, că ştiu sigur ce,

care şi cum e

Şi speram că pot înşela

o inimă, dar culmea !

Şi chiar dacă o singură dată aş încerca

să uit, mi-aş da seama că e imposibil :

O secundă, apoi ore şi ani, însă

va veni şi clipa şi :

Ceasul nu mai ticăie,

Iar ochii nu mai vorbesc.

Dragostea nu se pierde,

bucuria se iroseşte şi moare..

Pătrund între clipe triste

şi învie bucuria.

Vezi acum ?

Povestea unui îndrăgostit

Un câine flămând aleargă

Încercând din răsputeri să-mi

miroase urma

Simte, dar îsi otrăveşte venele

cu părţi din paşii mei 

din modul prin care ţip la el să plece !

Îl fugăreşte trupul meu

prin care-şi înfingea odată ghiarele,

Dinţii i se încolăcesc unul câte unul

în gură,

cerşind o parte din mâna mea ;

Ochii i se usucă după sufletul meu

şi gândul că voi fi cuminte !

Mă doare amintirea că a fost odată

Om..

Câine vagabont,

opreşte-te, apoi întoarce-te

şi strânge balele lăsate-n urma mea

şi apoi scuipă-le în măduva uscată a unui

Os !

Naivitatea

Aş vrea să fac trecutul un prezent

Din frunza mea rebelă veştejită

Să rup fărâmituri de glasuri calde

Şi să zâmbesc.

Rămân o ora fără de cuvinte

Golesc paharul plin de ură

Hârtia rumenită în cuptorul rece

Lăsată numai una, numai una.

În zări mărunte, plutesc prin infinituri

La poarta unui pol născut orfan

Şi-i fur din pâinea lui o-nghiţitură

Dar o arunc..

Mai îmi doresc un singur an,

un singur pas etern,

Să mai învaţ să mâzgâlesc tristeţea

Şi stropi de rouă să-i fac în curcubeu

Şi totuşi să trăiesc.

Dar uit că viaţa mea e numai una

Că-n 3 colţuri exacte am fost înghesuit :

Când m-am născut, iubesc şi voi muri.

Şi totuşi unde-i ura ?

Doar sunt copil, nu pot minţi

Pot plânge doar după suzetă

După un dor de mama de acasă

Sunt doar pribeag şi doar alerg.

Numai patucu mi-alinare

Ori sentiment de aparenţă mă fură iar ?

M-am rătăcit în vârf de acuarelă

Şi văd căci locul meu nu e aici.

O ramă goală stă în palma mea

Cu 3 straturi de sare umezită

Şi ochii mei uscaţi se uită:

« Este a mea ? Sunt eu ? »

Eu sunt, dar cine ?

Ce m-a făcut să fiu aici

Ce nu e şi ce există ?

Şi dacă e,ce e? eu merg,

eu merg..

Trecea un anotimp

( Omul de ciocolată )

Miroase a aluat proaspăt,

bogat în cărămidă putredă-caramelizată

şi presărat cu gustul Crud de pâine vopsită.

E iute!

Foşneşte cozonacul în cuptor,

încât am impresia că

timpul s-a uscat.

Îmi picură oboseală printre degete,

iar cioburile de soare

Abia îmi mai ating venele.

-         Voi pune la fiert câteva

fărâmituri din gândul meu,

iar la cafea voi adăuga două linguriţe de

ulei de toamnă.   –

Trupul meu prăjit,

va fi luna aceasta la super-ofertă,

pentru că ochiul meu de puf

şi-a deschis o fabrică de catifea.

Capul de lemn tuşeşte

frunzele de mătase,

dirijându-mi pensula

spre

un curcubeu de rumeguş.

*A mai rămas ceva de făcut:

trebuie să spun o poveste.

“A fost cândva un om de ciocolată.

Avea piele de fier,

Carne de copac,

Oase de plastilină,

Sânge de acuarelă,

Iar inima era atât : un glob de abur spart.

Fredona sunete vechi

şi cânta la un fluier cu 2 corzi

dezacordate

(una era SOLuţia lui de evadare,

iar cealaltă..LAtura fiinţei afonice

De a zâmbi c-o-l-o-r-a-t) ;

era de-a dreptul hidos!

S-a legat la ochi,

şi-a deschis braţele

şi a dat drumul la viaţă tuturor păsărilor din el!”

-         Timpul s-a scurs din clepsidră,

însă praful prezent încă flutură prin aer,

mândru de reuşita lui

(a uitat că e doar un steag de hârtie).  –

Cafeaua se topeşte,

încetul cu încetul,

iar zaţul iubirii-cremoase-

zboară ca un anotimp

deasupra

anului de gumă….

E toamnă,

omule de ciocolată;

e toamnă, zic!

Eule rece, înghiţit de bomboane expirate

Şi ronţăit de alunele cu pene.

-         În mine zace un întreg oraş

şi întregul oraş sunt eu- Omul.  –

*A fost cândva, recunosc zadarnic,

cu măduva-nrămată,

coloana crăpată

şi haina coaptă,

un om defect,

plin! plin de ciocolată.