the be-all and end-all

Oamenii fricoşi sunt singuri


mi-e frică să-mi mişc piciorul
dacă voi cădea de pe pământ?
mi-e teamă să zbor
ca nu cumva să rănesc norii,
nu mai vreau să plâng
pentru că s-ar putea
să-mi ia vântul câteva bucăţi
din mine;
mi-aş dori să vorbească inimile
şi nu gurile
căci analfabeţi mai sunt oamenii curajoşi
dependenţi de cuvinte
şi de aerele astea de principesă.
fricoşilor,
nu v-aţi săturat de voi?



am doi ochi ca două clipe


Am început aceste momente
pentru tine,
când ochii tăi nu mai exprimau cuvinte
exact atunci când începusem
să te cunosc;
şi cerul mi s-a deschis
nu ca să-l cuprind cu braţele
ci să-mi repartizez sentimentele
în subcategorii
-de plăcere şi de tristeţe-
adevărul adevărat e că
plângeai frumos şi fără zgomot
pentru reuşitele şi dezastrul tău,
asta pentru că nu ştiai
cât e de bine ascuns
soarele în tine;
doar te-am sfătuit să nu mai crezi
în oamenii
care-şi ţin iubirea picior peste picior
şi care fură timpul
în vreme ce alţii dorm
şi-apoi hibernează în discreţie
exact ca câinii vagabonţi!
în ochii tăi nu mai pot citi nimic
sunt goi şi plini de revoltă
te văd
te simt
şi te aud
cât eşti de supărat
că eşti eul meu.

Şi-acum am terminat aceste gânduri
pentru mine.




prietenii mei sunt pomii


au înflorit primii pomi
exact ca anul trecut,
ca ultima dată
acum e decembrie şi nu e ziua mea
dar totuşi,
atâţia invitaţi stau în poartă
şi-mi sărbătoresc naşterea
exact că atunci când nu eram
ca-n zilele de vară,
când nu trăiam încă.
ei sunt toţi aceia care mă iubesc;
(nu care-mi fac ziua mai bună)
sunt doar prietenii mei
pe care i-am cunoscut
când abia se plantau pomii
iar frunzele, nu cădeau.