“un blog despre scrisoarea eului meu – pentru mine şi alte lucruri de neînţeles.. câteva cuvinte reale şi alte chestii pe care noi nu vrem să le acceptăm; un album cu parţi de fericire şi alte definiţii posibile.”

duminică, 12 septembrie 2010

zzizu



Remuşcare        

nu mai ştiam nimic de mine
nici acum nu ştiu;
de la tine oare când voi primi
o veste?
mi-am tocit unghiile
în nebunia mea suavă
în incertitudinea evadării lăuntrice,
de teamă şi de bucurie
să nu mă întrebi dacă sunt bine.
îngân bosumflată culmea ridicolului
pentru că m-am săturat
de forfota asta grosolană
în care eu fac ce vreau,
tu faci ce vrei,
amândoi facem ce nu trebuie
Mă simt stupid.
-Asta e, s-a întâmplat.-
(imaginar bineînţeles)
poate că ţie îţi place,
poate că mie îmi place,
ori poate amândurora.
Tratează-mă ca pe un copil
Vorbeşte cu mine ca şi cum
n-aş fi de faţă
Plângi în genunchi de parcă
nu mi-ai greşit niciodată
Urlă ca şi cum ai fi
singur în beciul ăsta
al meu
al tău
sau poate al nimănui.


mă am şi mă mai vreau.


am obosit de răbdare
la bani mărunţi,
pentru doar câteva bucăţi de mine!
*
imbecilă situaţie pentru cei ca noi
oameni care poartă dialog
sau mai bine zis – monologul meu.
ca să ce? ca să nimic.
ca să mă crăcăcesc stupid
acum
în pânza mea de gânduri
că altminteri-
aş fi murit şi pierit
prin vasele capilare a calmului
meu veninos, nu??
mă ascultaţi cu stupoare ironică
cum vorbesc eu
şi totul din mine
(sălbatic om)
ca să râdeti apoi de răcnetul meu,
de ochii umflaţi de cuvinte
şi nările ce-mi dau pe dinafară..
aşteptarea.
Egoiştilor,
netrebnice bănuieli totuşi,
pentru fiinţe ca voi
sigure şi eficace,
ce mă judecaţi greşit
pentru verva mea antipatică!
însă continui să vă beau
toate apele astea potabile
uscate şi dulci,
căci sunt turbat de însetată
de fantasmagoria
caricaturii mele lăuntrice!

 

Elogiul fiinţei mele

m-am ambalat ermetic în eul meu,
când singurătatea începea să nu mai fie proaspătă
când ceasul ticăia a neînţeles putred
iar eternitatea se sprijinea într-un deget de
curaj;
m-am lăsat în voia sorţii,
când te priveam cum te depărtai
când te vedeam cât te ascundeai în tine
si când simţiam că mă minţeai;
(Ai plecat deja? Nu, am plecat eu.)
m-am târât printre şanse de melc
să te demasc în faţa libertăţii
să te ajung cu ochii minţii
să te găsesc printre bucăţile alea de mândrie;
m-am scârbit de bluza galbenă cu buline
pentru că m-am răcorit în dispreţ
pentru că mi-am pierdut o mână de gânduri
pentru câ ţi-am plâns în pumnul cu păpădii
pentru că mi-ai căptuşit-o cu elocvenţă,
ca sa-ţi pot flutura batista de : au revoir
*
Destinul avea dreptate!
Acum, m-am învăţat doar cu bătaia inimii mele.


Controverse

m-am umflat din nou de plâns,
de plâns de toamna, cu apă din mine!
am cedat în faţa lacrimilor,
ca şi cum norii m-au aruncat în genunchi
obligându-mă să mă predau.
am de gând să-mi iau câteva zile libere,
goale ca ochii mei
pline cu puterea mea
Şi nu încercaţi să mă păcăliţi!
(m-am săturat să fiu întrebată:
“unde merg mincinoşii??”)
carnea mov din ochii mei
e rece acum ca focul inimii
sudoarea frunţii
şi are nevoie de atâta SARE!

m-am uscat ca un strop
şi vreau atât de mult să adorm!
(geamul meu e spart; intră frigul)
Mă simt ca o lacustă de mare
şi am impresia că trebuie să mă opresc;
nu ştiu să înot.
Stingeţi lumina de aici,
vreau să mă văd!
şi să mă culc printre cuvinte.

 

Nedrept


Cu tălpile goale şi vinete,
Sărut paşii timpului şi
calc printre cioburi de soare spart.
Mă împiedic de piatra rece
a celulei
şi las amprente în sângele vechi
al minciunii.
Am ajuns aici dintr-un adevăr,
Care s-a spart în gura mea
de un ac pueril al naivitaţii.
Toată joaca, zâmbetul, plânsul
de copil mofturos,
S-au dus într-o clipă pe valea sâmbetei ;
Am ţipat după coaja mea de
ou protector,
Însă liniştea mea s-a evaporat din cana cu ceai
fierbinte şi aromat
într-un nor al adolescenţei pe care..
trebuie să plutesc.
Aştept, aştept şi vreau să fac
riduri în libertate,
Oasele mele moi să se albească,
Să acopere zăpada
de pe creierul meu !
Să pot intoxica modernismul
care face mucegai pe aceşti pereţi
umezi, sufocanţi ai
falsităţii….


De ce mă ţii în puşcărie ??
Mai dă-mi doar o ‘jucărie’ !
s-o ţin, s-o am, să o păstrez
În mine.


Să fie toamna?


Privesc în spatele meu o parte din timp
Şi ating cerul ce se sparge în bucăţi tomnatice
în mine.
Trece o secundă, se pierde un suflet
S-a întrerupt ceasul, dar ploaia continuă.
Clipă după clipă, picătură cu picătură
Şi mă dizolv, împreună cu totul,
în stări limită de supravieţuire.
Îmi ard unghiile inimii, ca să pot pluti
în lava uscată din pământ.
Foşnesc o pătrăţică de ciocolată
Şi fac confetii din testamentul anotimpului,
Apoi desfac sângele şi fragmentez cărbunii
în stropi.
Mă topesc în frunze de viaţă şi mai cer
o ramură de ajutor,
Însă urechea-mi.. a surzit deja de tristeţe.
Cad între cioburi de bucurie, dar mă tai
într-o nouă şansă de îngheţ.
E dulce privirea, dar urâtă simţirea;
de aceea am murit. Te-am întrebat
dacă mai trăieşti ?
.. şi uleiul de toamnă se scurge uşor
printre degetele mele, tremurându-mi picioarele
Goale şi ruginite şi
mă nasc – prin scârţâitul unei viori…. afonice.


Monolog de culoare


Am tresărit dintr-o clipă de acuarelă
Dar era prea târziu să-mi pictez amprenta.
Mi s-a interzis totul, mi s-a pus lacăt pe creier
Însă, mi s-a dat voie să-mi “scârţâi” viaţa.
Ce voi reprezenta în următorul tablou??
Încă nu mi-am pus întrebarea.
Voi desena flori, gândaci, cărămidă sau suflet?
Prostii !!!!
Îmi voi mâzgâli portretul; dar cum??
În puncte, linii, pete sau apă ?
Acetonă !
Nu-mi voi zgâria faţa, ci doar ochii.
M-am săturat să mă privesc printr-o ramă
Sticla s-a spart, culoarea se împrăştie
Când va rămâne pânza goala?
Atunci când voi deveni din Artă- Fiinţă.
sau invers?


Mă voi târî pe coate prin pământ
Voi alerga în gol în “peticul” meu de libertate
Mă voi milogi de toţi să-mi smulgă părul
Voi fi ca nouă şi-mi voi dori să renasc.


Ce folos?
Stau atât de bine pe perete.. încât,
Nu-mi doresc decât să fiu dată jos.


Priveşte-mă


e prima dată când mă vezi,
când mă auzi,
însă a doua oară
când mă simţi.
şi totuşi nu sunt eu.
nu sunt pictură,
nici instrument,
dar sunt o parte din tine.
tu nu mă cunoşti.
stau aici de dimineaţă şi aştept
de ceva vreme să se întunece.
chiar nu mă observi?
am :
început,
sfarşit
şi trăiesc din cuvinte.
mă hrănesc cu indiferenţa
şi beau în fiecare secundă
câte un strop de gelozie
şi nu te urăsc.
nu înţeleg.
de ce eu ştiu totul despre tine
şi tu nimic?
*
Rămâi te rog. E ultima dată
când mă întorc………


Scrisoare pentru camera de alături



Prietene,
Mă răneşte un gând puternic
Şi mă face să tremur
o temperatură scăzută de pierdere.
-de un lucru sunt sigură :
sunt un suflet născut-primul
şi muritor-ultimul-
Noc-noc. Tu cine eşti?

…………………………………

Ei m-au adus aici, între patru urechi de var
( de parcă nu-mi ajungeau cele de carne)
Şi m-am rătăcit printre miile de scame
de pe mochetă.
Faţa mi s-a încolăcit printre fire de minciună,
Zâmbetul mi-a îngheţat; Auzeam ochii
ce strigau în urma mea să rămân.
Nu regretam. Am furat timp şi aplauze,
Pentru că i-am făcut pe toţi să creadă
că eram : actor.
Mi-am jucat rolul şi am plecat.


Acum sunt aici, uite-mă !
Stau pe rugină de om,
Iar mobila, mi-e toată,
aranjată cu sârmă ghimpată.
Sunt şi eu pe undeva prin cameră
Însă, n-am reuşit încă să dau
de mine.
Nu te cunosc; nici măcar nu ştiu
dacă te simţi bine.
Ştiu doar că exişti şi că faci parte
dintr-un –noi-
Ori poate eşti un puf din pernă sau
Vre-un arc din…….saltea.
-mă ajuţi să mă caut?-
Sunt sigură că ai multe poze
şi desene pe perete.
(prea multe cuie baţi zi de zi)
Ha-ha.
Mi-ar plăcea să mă cunoşti
până să ne salutăm,
Şi să-mi scrii
fără să-ţi dau adresa.
Hmm; ce ciudat ar fi să te numeşti
Om.
Numele meu e Fiinţă, vin din trecut
şi trăiesc în prezent;
Vânez de mulţi ani origini umane
şi ating dureri ce nu se simt.
Dacă ai fi fotograf,
ai deveni singurul meu prieten;
ai avea ochiul în plus, pentru lucrurile
 neimportante
Şi ai putea să m-ajuţi să răspund
la întrebarea “cine sunt? “.
Vreau să-ţi zic un secret :
Mie nu îmi plac necunoscuţii, dar
sunt obsedată să-i cunosc.
De aceea, visul meu e sa primesc
scrisori.
Îmi place să scriu, să mă cert, să mă laud
Însă nu aştept răspunsuri ;
mi-e frică de întrebări.
M-am săturat de mail-urile cu fericirea,
Vreau scrisori în care să-mi ceri
răspuns şi atât.
Am compus ceva pentru tine :
(ţi se potriveşte ?)
“Oamenii
Ard
Scrisorile”
(oare am scris destul de citeţ?)


Mă voi opri aici,
Voi închide plicul din viitor
Şi doar voi aştepta să-mi scrii.





Cu o simplă caricatură încremenită,
Fiinţa ta.



P.S: Azi dimineaţă, am găsit sub uşă
Plicul meu şi alături un bilet :
“Ne pare rău, dar în camera de alături
Nu mai locuieşte nimeni de 17 ani” .






Eu cu mine


Dezleagă-mă de vis,
de cer, pământ şi ape şi uscat
Dezleagă-mă de gând,
de chin, uitare şi destin
Dezleagă-mă de om,
de răutate şi iubire
Dezleagă-mă de azi,
de nou sau vechi,
şi lasă-mi moartea mâine.

Dezleagă-mă de mâna mea,
şi leagă-mă pe mine.

Te voi uita, mă voi uita,
Dar totdeauna şi oricând-
voi aminti de mine.


O zi



Aş avea nevoie de puţin timp,
Să desluşesc unele cuvinte
Şi să rup în bucăţi câteva clipe
Din viitorul meu care va fi cândva prezent.
Am nevoie urgentă de un pic de inspiraţie mai întâi,
Să pot aranja unele părţi de cărbune
Din soba dezamăgită care s-a stins.
Dar mai întai de toate,
Explicaţia e singurul lucru.
De care cârja mea bolnavă
are nevoie în viitorul
apropiat..
Simt că am amorţit pe un pat de spital
În care zilnic aştept ziua de mâine.
Gura mi-e umplută cu oxigen expirat,
Îmbibat într-o maşinărie
Pentru oameni handicapaţi.
De ieri o aştept pe mama în patul de operaţie
Însă în fiecare zi îmi zice s-o mai aştept.
Pentru o perioadă m-am gândit să opresc timpul
Însă viitorul meu a rămas întotdeauna
îndepărtat.
Doctorii pomenesc într-una de mâine.
De ce niciodată n-au folosit « azi » ?
Poate că cerul nu le-a permis vreodată
Să spună : astăzi trăiesc !
Gâtul meu e în ghips
Şi speram ca mâine să scap de el,
Dar mi-am blocat privirea în sus şi ceasul
a trecut de multe ori de 24.
Şi nu timpul se opreşte,
Căci eu scad……………
Viaţa mea se opreşte mereu la
ziua de mâine ;
Însă doar azi am trăit toţi,
Mâine, nu a existat niciodată.



Bunica noastră



Iubitule, beciul nostru e plin, plin cu murături,
de la bunica noastră decedată
ce nu ne-a dat ca toţi ceilalţi
Doar un butoi cu apă.
Ne-a oferit lighean cu sare,
să nu uităm de amintiri
să nu fim siguri că dulceaţa
Se face doar cu miere de albini’.
Apoi ne-a-ntins un pumn cu usturoi,
dar n-a-ncăput în palma mea de om,
ţi-am dat şi ţie, ai dat pe jos,
Iar ce-a rămas, mi-am prins
cu-agrafe-n păr.
La nunta noatră mi-a dat doar o eşarfă,
s-o leg, să o dezleg
s-o port sau nu
să-mi fie cald sau frig;
Era de lapte, de lapte-de-măslini.
Ne-a dat şi o scrisoare,
a pus-o-ntr-un borcan;
n-am înţeles-o încă,
dar ştiu că pe borcan a pus apoi capacul
cu filet de heruvim şi m-a-nvăţat -
Să te iubesc – să ne iubim.

Iubitule, plecăm în vacanţă
Spre nord, nordul din noi.


Dor de Dorohoi



~Ninge pe faţa mea,
Din ochii mei,
Nisip mucegăit din gura mea,
Pe-obrazul meu.
Urechea mea sulfă-n mintea mea
Cu miros fierbinte de muşeţel;
Mâinile mi-s pline cu puroi de vanilie
Şi cuprind pământul.
Picioarele mele ; da, ale mele
Gâdilă praful din fântâna rece
Şi-mi înmoaie dinţii putreziţi
Cu otrava zaharisită
Şi mai tresar încă o data şi
iar şi apoi mă ridic în oasele mele
Mă întorc acasă şi adorm.~

Corpul meu omenesc,
clepsidra, cioburile, praful
Se zbat între viaţă şi moarte
pentru un răsărit,
un apus
şi un pas-de la casa părintească !
Dor de mama şi de tata,
de trenul care ţiuia la miezul nopţii
Anunţându-mă că vine sormea-
-de la Iaşi.
Eram atât de sigură, că ştiu sigur ce,
care şi cum e
Şi speram că pot înşela
o inimă, dar culmea !
Şi chiar dacă o singură dată aş încerca
să uit, mi-aş da seama că e imposibil :
O secundă, apoi ore şi ani, însă
va veni şi clipa şi :
Ceasul nu mai ticăie,
Iar ochii nu mai vorbesc.
Dragostea nu se pierde,
bucuria se iroseşte şi moare..
Pătrund între clipe triste
şi învie bucuria.

Vezi acum ?




Povestea unui îndrăgostit




Un câine flămând aleargă
Încercând din răsputeri să-mi
miroase urma
Simte, dar îsi otrăveşte venele
cu părţi din paşii mei 
din modul prin care ţip la el să plece !
Îl fugăreşte trupul meu
prin care-şi înfingea odată ghiarele,
Dinţii i se încolăcesc unul câte unul
în gură,
cerşind o parte din mâna mea ;
Ochii i se usucă după sufletul meu
şi gândul că voi fi cuminte !
Mă doare amintirea că a fost odată
Om..
Câine vagabont,
opreşte-te, apoi întoarce-te
şi strânge balele lăsate-n urma mea
şi apoi scuipă-le în măduva uscată a unui
Os !





Naivitatea




Aş vrea să fac trecutul un prezent
Din frunza mea rebelă veştejită
Să rup fărâmituri de glasuri calde
Şi să zâmbesc.

Rămân o ora fără de cuvinte
Golesc paharul plin de ură
Hârtia rumenită în cuptorul rece
Lăsată numai una, numai una.

În zări mărunte, plutesc prin infinituri
La poarta unui pol născut orfan
Şi-i fur din pâinea lui o-nghiţitură
Dar o arunc..

Mai îmi doresc un singur an,
un singur pas etern,
Să mai învaţ să mâzgâlesc tristeţea
Şi stropi de rouă să-i fac în curcubeu
Şi totuşi să trăiesc.

Dar uit că viaţa mea e numai una
Că-n 3 colţuri exacte am fost înghesuit :
Când m-am născut, iubesc şi voi muri.
Şi totuşi unde-i ura ?

Doar sunt copil, nu pot minţi
Pot plânge doar după suzetă
După un dor de mama de acasă
Sunt doar pribeag şi doar alerg.

Numai patucu mi-alinare
Ori sentiment de aparenţă mă fură iar ?
M-am rătăcit în vârf de acuarelă
Şi văd căci locul meu nu e aici.

O ramă goală stă în palma mea
Cu 3 straturi de sare umezită
Şi ochii mei uscaţi se uită:
« Este a mea ? Sunt eu ? »

Eu sunt, dar cine ?
Ce m-a făcut să fiu aici
Ce nu e şi ce există ?
Şi dacă e,ce e? eu merg,
eu merg..




Trecea un anotimp

( Omul de ciocolată )


Miroase a aluat proaspăt,
bogat în cărămidă putredă-caramelizată
şi presărat cu gustul Crud de pâine vopsită.
E iute!
Foşneşte cozonacul în cuptor,
încât am impresia că
timpul s-a uscat.
Îmi picură oboseală printre degete,
iar cioburile de soare
Abia îmi mai ating venele.

-         Voi pune la fiert câteva
fărâmituri din gândul meu,
iar la cafea voi adăuga două linguriţe de
ulei de toamnă.   –

Trupul meu prăjit,
va fi luna aceasta la super-ofertă,
pentru că ochiul meu de puf
şi-a deschis o fabrică de catifea.
Capul de lemn tuşeşte
frunzele de mătase,
dirijându-mi pensula
spre
un curcubeu de rumeguş.
*A mai rămas ceva de făcut:
trebuie să spun o poveste.


“A fost cândva un om de ciocolată.
Avea piele de fier,
Carne de copac,
Oase de plastilină,
Sânge de acuarelă,
Iar inima era atât : un glob de abur spart.
Fredona sunete vechi
şi cânta la un fluier cu 2 corzi
dezacordate
(una era SOLuţia lui de evadare,
iar cealaltă..LAtura fiinţei afonice
De a zâmbi c-o-l-o-r-a-t) ;
era de-a dreptul hidos!
S-a legat la ochi,
şi-a deschis braţele
şi a dat drumul la viaţă tuturor păsărilor din el!”

-         Timpul s-a scurs din clepsidră,
însă praful prezent încă flutură prin aer,
mândru de reuşita lui
(a uitat că e doar un steag de hârtie).  –

Cafeaua se topeşte,
încetul cu încetul,
iar zaţul iubirii-cremoase-
zboară ca un anotimp
deasupra
anului de gumă….
E toamnă,
omule de ciocolată;
e toamnă, zic!
Eule rece, înghiţit de bomboane expirate
Şi ronţăit de alunele cu pene.

-         În mine zace un întreg oraş
şi întregul oraş sunt eu- Omul.  –

*A fost cândva, recunosc zadarnic,
cu măduva-nrămată,
coloana crăpată
şi haina coaptă,
un om defect,
plin! plin de ciocolată.