“un blog despre scrisoarea eului meu – pentru mine şi alte lucruri de neînţeles.. câteva cuvinte reale şi alte chestii pe care noi nu vrem să le acceptăm; un album cu parţi de fericire şi alte definiţii posibile.”

miercuri, 21 septembrie 2011

Poveste de trezit bărbaţii (de dragoste, dar nu pentru îndrăgostiţi)

<<Îndrăgostiţii nu-şi vor scrie niciodată povestea; romanele de dragoste le scriu cei care n-au curajul iubească.>>

Partea I 
Astăzi am pus capăt unei frici de mult timp răpuse şi în următoarele cuvinte voi explica şi de ce. Am spus cândva că eu scriu doar când sufăr şi iată-mă că scriu..deci sufăr?!
Nu-mi plac descrierile acelea prea lungi în care trebuie să-ncep povestea –“cum ne-am cunoscut”- că de altfel, nici nu ne-am cunoscut. Aşadar, voi trece direct la subiect. Şi la urma urmei, nici nu-mi place să destăinui tuturor chiar toate secretele mele; sau cel puţin, voi încerca să fiu subtilă.
……………………………………………………………………………………
Doi străini s-au întâlnit fără să se cunoască prea mult, nu ştiu dacă s-au iubit şi nici nu voi spune încă dacă s-au despărţit sau nu.
……………………………………………………………………………………
Mă simţiam înecată într-o vervă de sentimente inocente ce val după val îmi evidenţiau teama ce mă dezlega dinăuntru. M-am temut atunci şi mă temeam şi mă tem şi acum să-mi găsesc o barcă sau măcar un colac de salvare ca să pot scăpa din râul acela de dorinţe. Cine gândea vreodată că iubirea stă doar în gânduri şi aş minţi să nu recunosc că sunt chiar eu victima. Chipurile, gândul e introducerea sentimentului şi abia acesta duce la fapte. Cine-ar fi crezut că voi fi atât de turbată de……..dragoste?!! De fapt, cine-a zis că e vorba de dragoste? Nu, nu, cu siguranţă nu! Şi totuşi nu înţeleg de ce încăpăţânarea asta grosolană mă zdrobea atât de mult (bineînţeles, mă ţineam în continuare puternică, deşi, în realitate nu eram şi sper cu tărie că nu m-a simţit!)
-Oare ne vom mai întâlni..măcar în vis, poate?
Ticălosul! Cum îmi pune o aşa nesuferită întrebare? Clar! Clar nu ştia cât de mult îl doream. Oricum, încerc să intru în jocul lui şi-i răspund imediat:
-Aşadar, vrei să ne trezim acum?
Era isteţ, fără-ndoială! Altminteri nu mi-ar fi zâmbit atât de dulce, şoptindu-mi:
-Nu împărăteaso, mai trândăvim!
Cine-ar fi crezut că voiam să fiu atât de rece cu un om pe care-l sorbeam din cap până-n picioare şi nu mă săturam de nicio clipă în care mă privea fix în ochi!? Deşi aş fi dorit atât de mult să îmi cunoască fiecare tresărire şi emoţie din trupul meu, îl voiam prea mult ca el să ştie asta! Nu eram puternică şi nici dificilă. Mă ridic repede şi-i dau de veste că trebuie sa plec.
-Te grăbeşti undeva anume?
-Nu, dar se întunecă şi aş vrea să ajung acasă înainte de ora nouă.
Îndrăzneşte să îmi ia mâna, însă mă trag brusc, prefăcându-mă că nu îi observasem intenţia.
-Sâmbătă la patru am trenul spre Oradea. Voi fi acolo pentru restul vacanţei. Ai vrea, te rog, să ne mai întâlnim încă o dată până atunci?
Ştiam că va veni clipa când îmi va spune că pleacă şi da, într-adevăr! Deja îi simţiam lipsa, plângeam în sinea mea ca o nenorocită pentru că ştiam c-am să mă desfac în milioane de bucăţi cu dorul meu cu tot şi-l doream şi-l doream ca o nebună în toată fiinţa mea. Păcătoasa de mine! Îmi doream aşa mult să mă pot preda în faţa sentimentelor şi să-l implor să nu plece! Îl iubeam? Nu, nu-i cu putinţă! Abia îl întâlnisem, haida-de! Ce naivă sunt! Deja îmi pun întrebări legate de iubire - tâmpit subiect – că de altfel, n-am mai fi vorbit de “iubire” dacă era într-adevăr…….iubire.
-Da, am să vin, i-am răspuns eu, dar imediat am realizat că am răspuns, ca şi cum inima începea să mă dea de gol (îmi propusesem iniţial să găsesc un pretext prin care să-i spun că nu pot sau, oricum, ceva neadevărat!)
Nu, nu şi nu! Îmi spuneam insistent firii - că ar trebui să fiu mai indiferentă, sau cel puţin să arăt asta. Îndată l-am simţit cum voia să mă îmbrăţişeze, dar probabil a depistat că-i cunosc intenţia, aşa că a renunţat, spunându-mi doar “la revedere” şi a plecat. Splendid exemplar masculin! Îmi plăcea să-l ştiu astfel, deşi mi-aş fi dorit măcar să fiu convinsă că mă vrea. Dar greşesc, a fost genial, fără dar şi poate, altfel nu l-aş fi dorit atât de mult. Altminteri, nu doar bărbaţii sunt înnebuniţi după mister..şi femeile tânjesc după exact acelaşi lucru.
  
În fine, au trecut şi cele patru zile, pline de gânduri pătimaşe şi bocete criminale, în care am purtat un adevărat război cu firea mea. Bineînţeles, în faţa străinului trebuia să mă prezint complet biruitoarea, aşa că n-am stăruit prea mult în faţa oglinzii (în realitate, în toate aceste zile m-am gândit cum ar trebui să mă comport, ce ar trebui să port în ziua aceea, ba mai mult, am folosit şi toate acele variante ajutatoare cu <50-50, întreabă familia şi sună-ţi continuu prietena ta cea mai bună> şi chiar mi-am imaginat tot dialogul pentru vreo şase ore bune, deşi ştiam sigur că întâlnirea noastră nu va dura mai mult de trei sferturi de oră..). A rămas să ne întalnim chiar la gară, la 3:15 şi cum locul nu era la mai mult de cinci minute de casă, n-am refuzat. În final, m-am îmbrăcat destul de simplu, cum bine intenţionam, ca să nu dau în vileag faptul că mă interesa atât de mult.
Mă aştepta de vreo doisprezece minute, dar nu pentru că eu n-aş fi punctuală (ba chiar am ajuns cu zece secunde înainte), ci din cauza nerăbdării lui (sper eu). De îndată ce m-am apropiat de el, l-am văzut trist, deşi îmi zâmbea. Jumătate de oră a trecut ca o clipă doar, deşi pot recunoaşte că n-am discutat decât gratuităţi. Îl simţiam mereu că se gândeşte departe, probabil la mine (şi totuşi eram aproape de el?!), dar nu a încetat niciun moment să mă privească în ochi. Se apropia ora patru şi ne îndreptam spre peron.
-Îmi vei scrie? Întreb tremurând şi din nou, fără să-mi dau seama de ceea ce am spus.
El râde şi apoi îmi sărută palma stângă.
-Aş vrea, dar nici măcar nu îţi ştiu numele! Mai mult, cum aş putea să-ţi aflu adresa?
Zâmbeşte din nou şi îmi sărută şi mâna dreaptă.
-Poate e mai bine să rămână aşa şi dacă va fi să ne reîntâlnim, nu ne va sta nimic în cale. Deşi…..mi-aş dori să fiu convinsă că nu te pierd decât pentru o vară. Şoptesc eu şi brusc îmi doream să ştiu că n-am spus-o cu voce tare. Să mă fi auzit? Nu, nu, cu siguranţă am zis doar în mintea mea.
-Deşi…..nici tu nu crezi în destin. Am dreptate, copile?
-Nu ştiu, am răspuns simplu după ce stăruisem o vreme.
-Mi-e frică. Mi-e frică să nu mă îndrăgostesc de tine, abia după ce voi pleca.
(Mă durea parcă replica lui şi oare de ce?)
-Ai mai iubit vreodată?
-Nu, şi mi-e teamă că se va întâmpla acum când, chiar nu e posibil! Eşti deja departe, prea departe de mine parcă..
Vorbea candid şi asta mă făcea să-mi placă şi mai mult şi parcă explodase în sentimente, dar îi pierise cuvintele. Nu mă mai privea în ochi. Regreta ceva. Poate pentru că mi se destăinuise şi-şi dorea să-mi acopere urechile, pană ca acestea să audă ce a spus.
-Trebuie să ne despărţim, îndată pleacă trenul.
Îi tremura vocea şi nu stiam dacă e teamă sau emoţie. Din nou, n-a îndrăznit să mă îmbrăţişeze; mi-a sărutat doar mâna:
-Rămâi cu bine şi mi-ar plăcea să ne reîntâlnim!
De îndată ce a dat să plece, un fapt de laşitate trupească m-a zdrobit! L-am strâns în braţe. Nu am avut curajul să fac asta cât era în faţa mea, aşa că l-am surprins de la spate cu gestul. Mi-era groază de ce făcusem! Aş fi vrut să dispar sau măcar să ştiu că nu s-a întâmplat asta. Îmi doream nebuneşte să nu-şi întoarcă capul. Şi nu l-a întors. Mi-a prins doar mâinile şi mi le-a strâns într-ale sale. Am stat aşa câteva secunde(poate au fost ore, dar nu-mi pot reaminti absolut nimic). Nu s-a mişcat din loc. M-a lăsat să-mi cufund faţa în spatele lui, fără să-mi ceară să îl privesc în ochi. Poate plângea şi el. Nu puteam vedea chipul celuilalt, doar ne simţiam frica, dorul, slăbiciunea şi….încă ceva ce nu ne lăsa să ne dezlipim unul de altul. Sufeream. Şi ce mai era prea frumos de zis, dacă noi am fi fost cei mai fericiţi oameni de pe continent?
Va urma..