“un blog despre scrisoarea eului meu – pentru mine şi alte lucruri de neînţeles.. câteva cuvinte reale şi alte chestii pe care noi nu vrem să le acceptăm; un album cu parţi de fericire şi alte definiţii posibile.”

vineri, 1 aprilie 2011

fericirea mea nu rămâne niciodată singură.


 
Testamentul
(pentru oamenii care fug de ploaie)


sunt bogată. m-am  născut foarte bogată.
-lapte, lacrimi, ciocolată; plus un dinte lipsă-
şi iată-mă. sunt mare.
dar nu foarte şi nici măcar prea mare,
încât, vă accept să-mi mai spuneţi - duduiţă.

am un şotron în spatele casei
care nu-l mai folosesc şi după
ploile care-au fost..prefer să nici nu-l mai observ;
pelerina e puţin uzată, însă poate fi de folos încă,
iar cizmele - miros şi acum a cauciuc de bazar
-deci le găsiţi aici ca noi; abia le-am cumpărat.
şi nu mai e nevoie de nimic,
cam atât trebuieşte unui om -ca să nu crească -
Prea Mare
când plouă.
de fapt, eu folosesc doar Umbrela
care mă udă şi când plouă
şi când nu plouă.

astăzi,
tot ce am, vreau să vă dau vouă
pentru că e posibil
ca mâine,
tot  ce sunt, să nu-mi mai aparţină
nici mie.
Dar, nu păstraţi nimic
dacă vă place la fel de mult
să stați în ploaie,
aşa cum îmi place
şi mie.



NOTĂ : șotronul = amintiri/copilărie
              pelerina = prietenii şi familia
              cizmele = gânduri
              Umbrela = fericire



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu